Babilonienii aveau o zeita a berii
Drojdia de bere este cunoscuta din cele mai vechi timpuri. Babilonienii, egiptenii si celtii o foloseau pentru
prepararea bauturilor alcoolizate, dar cunosteau in acelasi timp actiunile benefice ale acesteia asupra
tenului si a pielii in general. Babilonienii, spun arheologii, aveau o zeita a berii si a drojdiei de bere, Nidaba,
care era recunoscuta prin puterile ei.
Afectiuni tratate in Antichitate si Evul Mediu
Ceva mai tirziu, Pliniu, marele naturalist roman, povesteste ca Hipocrate, celebrul medic grec, ar fi
descoperit, in jurul anului 370, actiunea diuretica a drojdiei de bere, pe care o recomanda ca remediu. In
Evul Mediu, calugarii care ii supravegheau pe leprosi luau drojdie de bere in scop preventiv. In acelasi
timp, drojdia de bere era folosita si contra scarlatinei si rujeolei.
Ce afectiuni se tratau in secolul al XIX-lea
In secolul al XIX-lea, mai precis in 1837, cercetatorul Meyen descopera ca drojdia de bere este constituita
din mici organisme vii unicelulare, carora le-a dat numele de Saccharomyces Cerevisae. Aproximativ in
aceeasi perioada, in Danemarca, furunculoza era tratata cu drojdie de bere, iar in Germania, medicii
prescriau drojdie de bere copiilor sau adultilor care sufereau de oboseala cronica, de surmenaj sau celor
subalimentati.
O forta vitala exceptionala
Drojdia de bere contine (nu este vorba de drojdia de piine) aproape toate elementele de care are nevoie
metabolismul pentru a functiona cit mai bine. Analiza sa biochimica arata ca ea contine nu mai putin de 17
vitamine diferite (majoritatea din complexul B), 16 aminoacizi, 14 saruri minerale si circa 46 la suta
proteine. In plus, prin metoda de uscare folosita si prin prepararea sa la temperaturi foarte ridicate, sint
conservati aproape toti constituentii, desi celulele vii sint distruse termic.
Drojdia de bere contine, de asemenea, nu mai putin de 20 de milioane de celule pe gram, de unde i s-a
dat numele de drojdie vie (aceasta se poate procura si sub forma de gelule).